Românii recunoscuți de Ungaria în Transilvania și de Imperiul Rus în Basarabia: hărțile care arătau până unde „se întindeau” românii înainte de Unire

Înainte de înfăptuirea României Mari, existența românilor din regiunile Transilvania și Basarabia era recunoscută chiar de către autoritățile marilor imperii ale vremii. Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist au inclus populațiile majoritare românești în statisticile lor, confirmând astfel prezența lor covârșitoare în aceste teritorii. Hărțile etnice realizate în acele vremuri nu doar că atestau prezența majoritară a românilor, dar evidențiau și întinderea geografică a acestora dincolo de frontierele României moderne. Astfel, aceste hărți aduc la lumină o realitate istorică importantă, una care a fost parțial uitată sau denaturată de deceniile de propagandă politică.

Hărțile Imperiului Țarist și realitatea din Basarabia

Una dintre cele mai importante descoperiri este „Harta etnografică a Rusiei europene”, publicată la Sankt Petersburg în anul 1857. Aceasta prezenta clar că etnicii majoritari din Basarabia erau „valahii”, o denumire istorică pentru români. Harta a fost elaborată în perioada în care Imperiul Țarist anexase Basarabia în 1812, în urma Păcii de la București, și, în ciuda încercărilor repetate de rusificare, populația română a rămas majoritară în regiune. Potrivit datelor etnice colectate de Marele Stat Major Rusesc la sfârșitul secolului al XIX-lea, românii reprezentau aproximativ 66,4% din populația Basarabiei. Această proporție era urmată de ruși și ruteni (17,7%), evrei (8,6%), bulgari (5,2%), germani (2,6%) și alte minorități mai mici, precum romi, armenii, grecii și polonezii, scrie cotidianul Adevărul.

În contextul politic al secolului al XIX-lea, Imperiul Țarist încerca să integreze Basarabia în structurile sale și să o supună unui proces de rusificare. Totuși, „Harta etnografică” și alte documente similare dovedesc că românii erau majoritari, în ciuda politicilor de schimbare a compoziției etnice. Aceasta a fost o realitate pe care nici chiar Imperiul Rus nu a putut să o nege, iar denumirea de „valahi” a fost utilizată tocmai pentru a sublinia legătura culturală și etnică cu celelalte provincii românești.

După Primul Război Mondial, teoria moldovenismului a fost promovată activ de către autoritățile sovietice, care au încercat să construiască o identitate separată pentru românii din stânga Nistrului. În 1924, a fost creată Republica Autonomă Moldovenească, parte a Ucrainei Sovietice, un teritoriu mai mare decât actuala regiune transnistreană. Această regiune a reprezentat un experiment sovietic de inventare a unei noi identități, una care să fie diferită de cea românească. Totuși, până la acea perioadă, toate documentele și hărțile rusești indicau că populația majoritară din Basarabia era românească, iar denumirile utilizate, precum „valahi”, subliniau această continuitate.

Transilvania și recunoașterea populației românești de către Imperiul Austro-Ungar

Nu doar Imperiul Țarist recunoștea prezența românilor ca majoritari, ci și Imperiul Austro-Ungar. În Transilvania, recensămintele realizate de autoritățile austro-ungare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX arătau clar că românii erau majoritari. În anul 1869, populația românească reprezenta 59% din totalul populației Transilvaniei, iar în 1910, deși procentele scăzuseră ușor, românii reprezentau în continuare 53% din locuitorii provinciei. Diferențele între aceste cifre pot fi explicate, în parte, prin modul în care au fost realizate recensămintele și prin includerea unor categorii etnice în funcție de limba vorbită sau de identitatea culturală.

După realizarea Marii Uniri din 1918, recensământul realizat în 1930 în România reîntregită a confirmat prezența covârșitoare a românilor în Transilvania, cu o pondere de 71,89%. Alte grupuri etnice reprezentative includeau maghiarii (7,89%), germanii (4,13%), evreii (4,03%), ruteni, ruși, bulgari și țigani. Aceste date demonstrează clar că, în ciuda diversității etnice specifice acestei regiuni, românii au reprezentat întotdeauna majoritatea absolută.

Hărțile etnice ale perioadei interbelice arată de asemenea comunitățile importante de români din afara granițelor României, precum cele din Ucraina, Serbia și Ungaria. Aceste comunități istorice de români au rămas, în multe cazuri, dincolo de frontierele trasate după Primul Război Mondial, însă legăturile lor cu națiunea română au rămas puternice.

Hărțile care rescriu istoria

Aceste hărți etnice sunt mărturii importante ale unei realități istorice care, în multe perioade, a fost contestată sau denaturată de propaganda politică. Faptul că atât Imperiul Țarist, cât și Imperiul Austro-Ungar recunoșteau populația majoritar românească din Basarabia și Transilvania este o dovadă a legitimității pretențiilor României asupra acestor teritorii. În ciuda încercărilor de asimilare și de redefinire a identității acestor comunități, adevărul a fost imortalizat în aceste hărți și documente.

Astăzi, aceste mărturii cartografice ne oferă o perspectivă esențială asupra istoriei românilor din regiunile aflate la marginea imperiilor și subliniază importanța menținerii vie a memoriei acestor comunități. Deși istoria lor a fost marcată de încercări de asimilare și de ștergere a identității naționale, hărțile etnice și recensămintele realizate în acele vremuri arată că românii au fost și au rămas o forță demografică majoră în aceste regiuni.